Nume
Parola
Vizualizări: 3491
Ce se întâmplă în sectorul bancar moldovenesc?
Chisinau, 28 Ianuarie 2010 — În mod firesc, ne-am aştepta ca pe timp de criză cei care dispun de lichidităţi să fie avantajaţi faţă de cei care nu dispun. Însă performanţa sistemului bancar moldovenesc în 2009 – care a reuşit să-şi îmbunătăţească indicatorii lichidităţii, dar a suferit pierderi financiare substanţiale – demonstrează că lucrurile nu sunt atât de simple. Care sunt tendinţele majore care au prins contur în sectorul bancar moldovenesc în 2009 şi cum băncile răspund crizei economice? La aceste întrebări încercăm să răspundem utilizând datele oficiale publicate de BNM la 27 ianuarie 2009.

Cea mai îngrijorătoare tendinţă în sistemul bancar este creşterea constantă a ponderii creditelor nefavorabile în total credite, care la finele anului 2009 a ajuns la 16,3%, depăşind de peste 3 ori nivelul înregistrat la începutul anului 2009. Deteriorarea calităţii portofoliului de credite a sistemului bancar este explicată de tendinţele recesioniste din economie şi de înrăutăţirea situaţiei financiare a debitorilor. Tendinţa respectivă are două implicaţii majore pentru sistemul bancar. În primul rând aceasta a subminat esenţial indicatorii de profitabilitate a băncilor comerciale.Astfel, la finele anului 2009, indicatorii ROA şi ROE au constituit -0,39 şi -2,12 respectiv, ceea ce înseamnă că, pentru prima dată în ultimul deceniu, activitatea bancară, în ansamblu, a devenit un business nerentabil. Aceasta înseamnă că şi acţionarii, şi funcţionarii bancari în 2010 vor fi remuneraţi mai rău. Totuşi, sunt şi excepţii notabile, câteva bănci trecând mai uşor decât restul prin dificilul an 2009. În al doilea rând, înrăutăţirea portofoliului de credite sporeşte riscurile de lichiditate pe termen lung. Deşi la moment indicatorii respectivi sunt la nivele admisibile, acumularea creditelor neperformante deteriorează şi activele bancare lichide. Riscul respeciv a fost inclus în marja comercială a creditelor bancare, fapt ce a dus la menţinerea ratelor relativ înalte aferente creditelor, în pofida diminuării constante a ratelor aferente depozitelor bancare începând cu luna mai 2009.

Majorarea fondurilor de reduceri pentru eventualele pierderi ale băncilor comerciale relevă politica de răspuns al majorităţii băncilor comerciale la deteriorarea portofoliilor creditare. Raportul dintre reducerile pentru pierderi la credite şi total credite bancare, la finele anului 2009, a atins nivelul de 9,65, fiind practic dublu faţă de începutul anului 2009. Acţiunile respective reflectă o abordare conservativă a băncilor comerciale autohtone privind evitarea eventualelor pierderi, prioritatea (corectă, din punctul nostru de vedere) fiind diminuarea riscurilor, chiar în detrimentul, pe termen scurt, al rentabilităţii.

Creşterea indicatorilor lichidităţii din sistemul bancar este un alt efect al abordării conservative a băncilor comerciale în gestionarea riscurilor. Băncile au fost în 2009 şi încă rămân destul de reticente în creditarea sectorului real al economiei, în schimb investind activele disponibile în valori mobiliare de stat. La finele anului 2009 indicatorul lichidităţii pe termen lung a constituit 0,6 (limita maximă este 1) şi indicatorul lichidităţii pe termen scurt a atins nivelul 38,27% (limita minimă este 20%). Totuşi, nivelul foarte înalt de lichiditate în sistemul bancar este un băţ cu două capete: pe de o parte, acesta reflectă capacitatea sistemului bancar de a acoperi eventualele pierderi şi ridică imunitatea sa faţă de eventualele turbulenţe din economie; însă pe de altă parte, menţinerea unor asemenea nivele de lichiditate presupune costuri enorme de oportunitate, generate de posibilitatea ratată de a transforma aceste active în credite bancare pe termen lung.

Gradul concentrării sectorului bancar, reflectată de ponderea capitalului normativ total (CNT) deţinut de cele mai mari 5 bănci comerciale în total CNT pe sistem, la finele anului 2009 a constituit 63,23% faţă de 61,73% la începutul anului 2009. Luând în consideraţie faptul că deteriorarea substanţială a portofoliului de credite a fost caracteristică, în special, băncilor comerciale de talii mai mici, aceste bănci au trebuit să aloce sume mai mari din capital pentru finanţarea fondurilor de reduceri pentru eventualele pierderi la credite. Aceste acţiuni au avut un impact corespunzător asupra nivelelor CNT în aceste bănci, condiţionând o creştere mai puternică a acestui indicator în băncile mari şi sporind nivelul de concentrare pe piaţa bancară.

În concluzie, conservatismul majorităţii băncilor comerciale vis-a-vis de gestiunea riscurilor sugerează disponibilitatea acestora de a renunţa pe termen scurt la rentabilitate pentru diminuarea riscului deteriorării activelor bancare. Majorarea indicatorilor lichidităţii, a reducerilor pentru pierderi la credite şi înregistrarea la finele anului 2009 a indicatorilor negativi a rentabilităţii ROA şi ROE este un rezultat direct al acestei politici de gestiune a riscurilor. Precauţia băncilor este determinată, în primul rând, de incertitudinile privind perspectivele economice a ţării în ansamblu, dar şi de situaţia financiară proastă a debitorilor. Băncile vor fi mai dornice să reia creditarea sectorului real al economiei numai odată cu apariţia primelor semnale sigure privind relansarea economică. Acestea ar putea să apară în trimestrul II 2010, când ne aşteptăm la o creştere conturată a creditării economiei. Cu alte cuvinte, evoluţiile din 2009 şi perspectivele pentru 2010 confirmă zicala bine cunoscută printre economişti că banca comercială îţi ia umbrela pe timp de ploaie şi ţi-o dă pe timp frumos. (Expres-analiză, nr.7, 28 ianuarie 2010, Adrian Lupuşor)