6 Octombrie 2010 — Sîntem într-o luptă necurmată pentru mai multă democraţie. Sondajele arată că societatea moldovenească este o comunitate de nemulţumiţi care mîrîie la orice pas. Nu sîntem satisfăcuţi de nivelul pensiilor şi salariilor (care, realmente, sînt destul de mici), credem că trăim mai prost decît în Transnistria (ceea ce nu este adevărat) şi vrem să plecăm cît mai repede din ţară. O posibilă definiţie pentru această stare de adîncă şi iremediabilă insatisfacţie ar fi că în Moldova nu există suficientă democraţie. Comuniştii au creat un sistem autoritar, membrii Alianţei pentru Integrare Europeană sînt democraţi numai pe jumătate, presa este prigonită şi din această cauză nici economia nu merge. Aceasta ar fi pe scurt radiografia propriilor noastre necazuri şi neplăceri politice.

În mod paradoxal, sursa tuturor acestor supărări mocnite este statul. În opinia cetăţenilor, statul nostru este nefuncţional, ineficient şi iraţional. Spunînd aceasta, cetăţenii se lasă ei înşişi deseori prinşi în capcană, pentru că tot de la stat aşteaptă izbăvire. Consolidarea sistemului nostru democratic este posibilă, în opinia majorităţii cetăţenilor, doar prin intermediul întăririi statului, care va crea instituţii viguroase şi intruzive. Chiar şi Mihai Ghimpu, preşedintele interimar al ţării de orientare liberală declară pînă la saţietate că „scopul nostru este de a crea un om liber”. Astfel, libertatea omului în societatea moldovenească este văzută ca posibilă numai şi numai alături şi împreună cu statul. Ducînd afirmaţia lui Ghimpu pînă la concluzia ei logică, va trebui să spunem că numai un stat bun ne va face liberi.

Această tendinţă de a vedea lucrurile poate fi, însă, uşor combătută. Orice stat, chiar şi cel democratic, dispune de un impresionant aparat de control şi represiv. Cetăţeanul, în societăţile moderne şi avansate, este urmărit de către stat de dimineaţa pînă seara. Camerele de luat vederi îi fixează orice mişcare, sistemele de control – educaţia, managementul, poliţia, biserica, etc – îi ordonează şi îi structurează gîndurile şi acţiunile, livrîndu-l societăţii sub forma unei bestii domesticite, iar ultimul refugiu al vieţii private – familia – este şi ea invadată de o sumedenie de elemente străine precum avocaţii, consilierii psihologici, ajutoarele acordate la naştere, publicitatea TV, care o integrează în societatea controlată de stat. La limită, putem spune că statul face tot posibilul pentru a ne fura orice segment de libertate pe care ni-l putem imagina. Nu mai putem fugi de stat, astfel încît noţiunea de libertate privată nu mai are nici un sens.

Din această cauză, societăţile încearcă să găsească un antidot împotriva statului, producînd legi precum Legea privind protecţia datelor cu caracter personal. În Republica Moldova, o asemenea lege a fost adoptată în 2007 prin crearea unei instituţii menite să ne protejeze de ingerinţele nemotivate ale statului – Centrul pentru Protecţia Datelor cu Caracter Personal. După ce a activat doi ani, această instituţie a propus adoptarea unei legi cu totul noi în acest domeniu. Percepţia instituţiei este că cetăţenii în Republica Moldova sînt total neajutoraţi în raport cu statul. Chiar dacă vechea lege prevede situaţiile în care dreptul nostru la viaţă privată este încălcat, ea nu stabileşte clar sancţiunile care pot fi aplicate celor care atentează asupra libertăţii noastre. Principalele domenii în care ne dovedim vulnerabili sînt medicina, convorbirile telefonice, anchetele realizate de instituţiile statului, etc.

Şi jurnaliştii la fel sînt văzuţi de multe ori drept un pericol pentru viaţa noastră intimă. Se merge chiar atît de departe, încît ei deseori sînt percepuţi a fi mai periculoşi decît statul. Sînt cîteva explicaţii pentru acest fapt. În primul rînd, jurnaliştii sînt consideraţi nişte băgăcioşi înrăiţi a căror intruziune în viaţa noastră privată nu are drept justificare decît propria lor curiozitate sau indicaţiile şefilor avizi de senzaţional. Statul, însă, este considerat abilitat să intervină deoarece el stă la paza intereselor naţionale şi se presupune că, cel puţin, în teorie, la baza oricărei intervenţii în, sfera noastră privată stau considerente ce ţin de menţinerea securităţii statului. În al doilea rînd, intervenţia jurnaliştilor este de cele mai multe ori vizibilă, ea fiind imaginată simbolic de impertinenţa unui paparazzi care fotografiază cu neruşinare, fiind aciuat undeva după nişte tufari. În sens contrar, este practic imposibil să-ţi dai seama cînd eşti urmărit de către stat, întrucît metodele de filare şi supraveghere ale serviciilor speciale sînt mult mai sofisticate, astfel încît cetăţeanul nu poate să-şi dea seama de imixtiunea în viaţa lui personală. Din această cauză, îi vedem deseori pe jurnalişti ca fiind mult mai periculoşi decît instituţiile statului ceea ce, de fapt, nu este adevărat. Aş spune chiar că aceste două instanţe ce se bagă în viaţa noastră privată sînt incomparabile. Statul dispune de instrumente infinit mai rafinate decît jurnaliştii şi de aceea noi, cetăţenii sîntem însutit mai vulnerabili în raport cu el.

De aceea, democraţia din societatea moldovenească este în permanent pericol. Niciodată nu putem şti cînd vom suporta amestecul statului în treburile noastre private. Chiar şi cele mai influente persoane din stat sînt expuse unui asemenea risc, interceptarea convorbirilor telefonice ale lui Serafim Urechean şi Veaceslav Untilă servind drept dovadă în acest sens. Acest amestec abuziv arată că democraţia ca sistem politic de vitrină poate să funcţioneze relativ acceptabil, dar oamenii vor rămîne în continuare la cheremul statului care va exercita asupra lor influenţe imparabile. De aceea, legea privind protecţia datelor cu caracter personal, chiar dacă şi ea este un produs al statului, trebuie susţinută cu tărie în forma sa cea mai radicală. Chiar dacă protecţia care ne-o oferă este destul de firavă, nu trebuie să uităm că un scut mic este mai bine decît absenţa oricărui scut.

Articol scris în cadrul proiectului „Dezvoltarea şi promovarea unui climat mediatic modern în Republica Moldova”.

Proiect implementat de Institutul pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale (IDIS) „Viitorul”. Opiniile exprimate în acest articol aparţine autorilor nu reflectă neapărat punctul de vedere al Comisiei Europene.