Tbilisi, 5 August 2010 — „Mi-am petrecut 20 de ani din viaţă în această odaie mică, în condiţii groaznice… Eu şi soţul suntem încă în aşteptare, dar nimeni nu ne spune nimic. Probabil nu mai am mult de trăit, dar vreau să-mi petrec cel puţin restul zilelor în condiţii decente de trai.”

(Tbilisi) Autorităţile georgiene trebuie să facă mai mult decât minimum pentru a oferi o locuinţă adecvată, un loc de muncă şi acces la servicii de asistenţă medicală persoanelor dislocate în cadrul conflictelor din 1990 şi a războiului cu Rusia din august 2008, a declarat Amnesty International într-un raport publicat astăzi.

Documentul In the waiting room: Internally displaced people in Georgia („În sala de aşteptare: Persoanele dislocate intern în Georgia”) prezintă modul în care mii de persoane dislocate în cadrul conflictelor luptă pentru a avea acces la servicii de bază.

„Persoanele dislocate au nevoie de mai mult decât pur şi simplu acoperiş deasupra capului. Aceşti oameni îşi doresc ca guvernul să le asigure un loc de muncă, acces la servicii medicale şi facilităţi. Ei trebuie să fie consultate şi să-şi poată face singuri alegerea în situaţii ce au impact asupra vieţii lor”, a afirmat Nicola Duckworth, Director de program pentru Europa şi Asia Centrală.

„Persoanele dislocate au dreptul să se întoarcă la case lor cu demnitate şi în siguranţă. Totuşi, pe acei care nu pot sau nu doresc să o facă, guvernul este obligat să-i integreze şi să-i restabilească în alte regiuni ale ţării.”

Aproximativ 6 procente din populaţia Georgiei (în jur de 246.000 persoane) este dislocată în interiorul ţării. Aproximativ 220.000 dintre aceste persoane şi-au părăsit casele pe parcursul conflictelor care au avut loc la începutul anilor `90.

Alte 128.000 de persoane au părăsit Osetia de Sud şi regiunea Kodori Gorge din Abhazia pe parcursul şi după războiul dintre Georgia şi Rusia din august 2008. Totuşi, majoritatea acestora s-au întors acasă, însă aproape 26.000 de persoane nu pot reveni încă şi nici nu o vor putea face în viitorul apropiat.

În 2007, guvernul Georgiei, cu asistenţa instituţiilor internaţionale, a început elaborarea şi implementarea unor programe de asigurare a locuinţelor durabile persoanelor dislocate.

Cu toate acestea, mulţi dintre cei care şi-au părăsit locul de trai cu aproape douăzeci de ani în urmă, încă mai continuă să locuiască în spitale sau cazărmi militare , în care nu există condiţii elementare de igienă şi intimitate. Unele dinte noile aşezări se află în zone rurale, unde lipseşte infrastructura de bază.

Guvernul trebuie să acorde asistenţă şi persoanelor care locuiesc cu membrii familiilor sau în apartamente închiriate. Multe persoane se plâng că nu au fost consultate referitor la măsurile ce le afectează direct viaţa.

„Persoanele dislocate încă suferă de pe urma consecinţelor războiului. Ele au nevoie de soluţii durabile şi rapide, astfel încât să poată duce din nou o viaţă normală”, a precizat Nicola Duckworth.

Persoanele dislocate sunt afectate de un nivel înalt de şomaj, şi încă nu există programe cuprinzătoare menite să soluţioneze această problemă.

Condiţiile proaste de trai şi sărăcia afectează sănătatea persoanelor dislocate, iar lipsa de informare şi costurile tratamentului fac şi mai dificil accesul lor la servicii de asistenţă medicală.

„Guvernul Georgiei a întreprins acţiuni importante, însă soluţiile în ceea ce priveşte locuinţele trebuie să meargă mână în mână cu posibilităţile de acces la servicii de asistenţă medicală, locuri de muncă şi mijloace de întreţinere. Acesta este singurul mod de integrare completă a zecilor de mii de cetăţeni care încă trăiesc în uitare,” a afirmat Nicola Duckworth.

La fel ca Iza, femeile dislocate într-un centru colectiv din Kutaisi, au relatat pentru Amnesty International următoarele:

„Cu şaptesprezece ani în urmă, când a izbucnit războiul, eram studentă la facultatea de limbi străine la universitatea de stat, dar nu am absolvit. Acum fiul meu este la liceu, iar eu nu am mijloacele necesare pentru a-i oferi studii universitare. Nu îmi mai pot reconstrui viitorul, poate că pentru mine nu mai există perspective să-mi găsesc un loc de muncă, dar rog guvernarea să ofere măcar copiilor mei mai multe posibilităţi pentru ca ei să aibă un viitor mai bun.”