22 Martie 2011 — Recentele fuziuni politice şi consilii ale AIE demonstrează fără putinţă de tăgadă că în Republica Moldova a fost pus în funcţiune un mecanism sofisticat de manipulare a opiniei publice – pseudoevenimentul. La construirea unor asemenea întâmplări care, „în mod normal nu trebuiau să se întâmple”, cel puţin ca expunere publică, contribuie din plin politicienii, jurnaliştii, creatorii de imagine, victimă căzând, în mod invariabil, publicul ahtiat de consum. Acest public, denumit în perioada antică, „vulg”, iar în epoca modernă, „omul-masă”, constituie un absorbant ideal de tot felul de trivialităţi şi vulgarităţi politice, cu care suntem serviţi zi de zi. De multe ori nu putem înţelege că în asemenea situaţii suntem la cheremul unor abili manipulatori şi traficanţi de sensuri.

Din categoria pseudoevenimentelor politice fac parte diferite materiale de presă pe care ne-am obişnuit să le consumăm pe nerăsuflate – interviurile politice (nu toate, dar cea mai mare parte a lor), comunicatele de presă, relatările de la congresele partidelor, diverse manifestări festive, etc. De exemplu, apariţiile frecvente ale liderilor AIE 2, care de ceva timp ne explică cum poate fi ales preşedintele – sau, mai exact, cum nu poate fi el ales – reprezintă un caz clasic de pseudoeveniment. De fapt, ei nu ne spun nimic nou. Reiau mereu aceleaşi acorduri, rostogolesc pe limbă aceleaşi vorbe uzate, îngână aceleaşi cântece. Aceste refrene obositoare revin, însă, de fiecare dată când politicienii se convoacă în nişte şedinţe „extrem de importante”. Cine ştie ce discută ei acolo? Ştiindu-i destul de bine nu exclud că de cele mai multe ori ei nu fac decât să-şi povestească bancuri. Cu toate acestea, îi ascultăm cu multă luare aminte deoarece nu mai putem trăi fără aceste triluri narcotizante.

Interviurile cu politicienii sunt şi ele de-a dreptul halucinante. Ne-au spus vreodată politicienii ceva ce noi n-am ştiut? Întâlnirile jurnaliştilor cu ei nu sunt decât banale ocazii pentru ca liderii politici să-şi justifice acţiunile, să-şi argumenteze deciziile şi să ne asigure că dreptatea e doar de partea lor. Prin urmare, interviul este un pretext. Un pretext, care îi permite politicianului să spună că el este cel mai tare din parcare şi deţinător al adevărului ultim. Puţinele interviuri combative pe care le-am văzut la televizor pălesc în faţa nenumăratelor monoloage lăbărţate ale oratorilor politici care, deşi mai greşesc la gramatică, au nişte abilităţi uluitoare de monopolizare a emisiei în beneficiul propriu şi al partidului său.

Un exemplu de invidiat de creare a pseudoevenimentelor îl reprezintă selectarea candidaţilor pentru funcţia de primar de Chişinău în interiorul PCRM. S-ar părea că nimic nu poate fi mai simplu decât să alegi din câţiva candidaţi (Dodon, Muşuc, Ivanov) pe unul dorit de majoritate şi apoi să-l prezinţi publicului. Ba nu. Procedura este tărăgănată pe o perioadă nedefinită, candidaţii apărând intermitent la rampă şi jurând credinţă ţarii, poporului şi partidului. Acest „never-ending story” se transformă într-o epopee cu un final pe care, totuşi, îl bănuim cu toţii, - Dodon. Cu toate acestea, datorită pseudoevenimentelor, suntem mereu ţinuţi în priză şi aşteptăm deznodământul în speranţa iluzorie că vom avea parte de o surpriză.

Un alt exemplu elocvent este cu siguranţă fuziunile dintre PL şi MAE, pe de o parte, şi PLDM cu AMN, pe de altă parte. Ce se întâmplă în aceste cazuri? La început liderii politici ajung la o înţelegere, rezultatul fiind anunţat public. Avem un eveniment. Apoi se reuneşte Consiliul Politic MAE sau AMN care ia o decizie pozitivă în acest sens. Mai avem un eveniment exact pe acelaşi subiect. Mai târziu, se reunesc congresele reunite ale MAE şi PL care, din nou, apar în lumina proiectoarelor. Iată încă un eveniment, exact pe aceeaşi temă. Şi când te gândeşti că adaosul de voturi de pe urma acestor pseudoevenimente nu poate fi decât unul simbolic, îţi poţi pune o legitimă întrebare: dacă aceste fuziuni nu schimbă sub nicio formă raportul de forţe de pe scena noastră politică atunci de ce ele trebuie să fie reflectate atât de masiv în diverse mijloace de informare în masă? Răspunsul este unul – reflectarea se face nu pentru a informa publicul ci pentru a-i vorbi la nesfârşit despre aceste entităţi politice, ele fiind plasate într-o lumină pozitivă.

Am prezentat doar două exemple de fabricare a pseudoevenimentelor. În realitate, ele sunt mult mai multe. Întreaga noastră existenţă politică este îmbâcsită cu asemenea întâmplări despre nimic. Din cauza lor începem să împărţim realitatea în mai multe straturi. În primul rând, vin evenimentele politice majore care ne marchează viaţa – conflictul transnistrean, 4 aprilie 2005, 7 aprilie 2009, alegerile din iulie 2009. Apoi, trebuie să luam în calcul evenimentele de gradul doi, care, deşi nu au un impact colosal asupra noastră, merită să fie cel puţin consemnate de presă – discuţiile şi adoptarea bugetului, certurile dintre putere şi opoziţie pe chestiuni de principii, vizita lui Joe Biden, formarea AIE 2 etc. Şi, în sfârşit, la coadă stau evenimentele de gradul trei sau pseudoevenimentele. Din nefericire, cea mai mare parte a vieţii urmărim tocmai aceste relatări găunoase care ne umplu viaţa. Deseori dimineaţa nici măcar nu ne putem aminti ce am vizionat seara, dar ştim cu siguranţă ca am pierdut foarte mult timp în faţa televizorului sau calculatorului, privind filmul irespirabil al vieţii politice, compus din secvenţe inconsistente şi lipsite de sens.

Articol scris în cadrul proiectului european „Dezvoltarea şi promovarea unui climat mediatic modern în Republica Moldova”.Opiniile exprimate în acest articol aparţine autorilor nu reflectă neapărat punctul de vedere al Comisiei Europene.