7 Septembrie 2010 — Referendumul din 5 septembrie 2010 era considerat din oficiu ca şi produs. Cetăţenii au fost invitaţi să-şi exprime opinia în favoarea / împotriva schimbării art. 78 din Constituţie fapt care ar fi permis poporului să aleagă preşedintele în mod direct. În pofida optimismului care bântuia în interiorul Alianţei pentru Integrare Europeană, Comisia Electorală Centrală a anunţat că din cele 33,33% necesare pentru a valida referendumul, doar 29,05% din populaţia ţării s-au prezentat la secţiile de vot.

O primă concluzie ar fi că Alianţa pentru Integrare Europeană, aflată la guvernare, a suferit un semi-eşec, chiar dacă unii s-au grăbit să catalogheze acest rezultat drept o înfrîngere. Pentru a demonstra acest fapt, trebuie să răspundem la câteva întrebări importante:
• De ce am avut o rată de participare atât de mică?
• Cine se face vinovat pentru asta?
• Cum s-au distribuit voturile?
• Care sunt implicaţiile pentru perioada imediat următoare?

Distribuind voturile ajungem la fotografia electoratului
Referendumul nu a fost un eşec pentru că în Moldova, prin tradiţie, rata de participare nu depăşeşte cifra de 55-60%. Chiar dacă Partidul Comuniştilor din Moldova, care este şi cel mai mare partid de opoziţie, a îndemnat poporul să boicoteze referendumul, Alianţa pentru Integrare Europeană a reuşit să obţină un rezultat important în circumstanţe dezavantajoase. Deja a fost menţionat că cca 35-40% din populaţie nu participă la scrutin sau nu au acces la vot (de exemplu, moldovenii care se află ilegal peste hotare). Din cele 60% rămase, aproape jumătate ar putea să reprezinte electoratul comunist, iar ceilalţi votează Alianţa.

Din totalul celor care au participat la referendum, 87,5% au votat în favoarea alegerii directe a preşedintelui, iar restul s-au pronunţat împotrivă. Cele 29,05% reprezintă în cifre 779,527 dintre care 701,486 reprezintă voturile pentru schimbarea art. 78. Comparând aceste cifre cu cele de la alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, vom constata că diferenţele nu sunt foarte mari, având în vedere că numărul total al votanţilor celor 4 partide din Alianţă a fost de 808,598. Îndemnul Partidului Comuniştilor a fost unul uşor de urmat deoarece nu solicită efort şi din această cauză nu putem să atribuim PCRM toţi absenteiştii, în timp ce în cazul Alianţei există indicatori relativ precişi de măsurare.

Cine este vinovatul?
Campania slabă care a fost desfăşurată de partidele din Alianţa pentru Integrare Europeană este doar unul din motive. E mult mai important să atragem atenţia la caracterul acestei campanii. Majoritatea partidelor (în special liberal-democraţii şi democraţii) au folosit referendumul cu un scop dublu şi contradictoriu: promovarea referendumului şi susţinerea candidatului partidului la prezidenţiale. În acelaşi timp, este important de menţionat că cele 3 sondaje difuzate înainte de referendum, indicau, pe lângă sprijinul copleşitor pentru schimbarea art. 78, o prezentă la vot care oscila între aproximativ 55% şi 70%. Acest fapt a creat o anumită stare de autocomplacere.
Reieşind din datele unui exit-poll dat publicităţii în ziua referendumului la nivelul Chişinăului, putem înţelege că cei mai activi au fost liberal-democraţii care au participat în proporţie de 44%, pe locul doi fiind liberalii – participarea cărora a fost de cca 32%, apoi democraţii – 16%, comuniştii – 3,5% şi Alianţa Moldova Noastră în proporţie de aproape 2%. Aceste cifre arată că, în comparaţie cu rezultatele alegerilor din iulie 2009, distribuţia în cadrul Alinaţei este diferită, chiar dacă unii candidaţi au fost mai motivaţi să sprijine acest referendum, pentru că ei au avut mai multe şanse să beneficieze de pe urma acestuia. Cauza acestor diferenţe rezidă parţial în impactul politicii identitare şi a conflictelor existente. Polarizarea care a luat amploare după 7 aprilie este şi ea observabilă în rezultatele participării la referendum. Drept exemplu poate servi oraşul Bălţi, populat preponderent de ruşi, în care participarea nu a depăşit 18,9%. Un exemplu şi mai prost este UTA Găgăuzia unde participarea a fost de 8,61% iar participarea bulgarilor din raionul Taraclia a atins abia 12,1%. Participarea mică poate fi explicată şi prin propaganda utilizată cu pricepere de către comunişti. Drept exemplu, o victimă a acestei propagande a fost un tînăr care spunea într-un interviu că nu a participat la referendum din cauza că nu vrea să fie ocupat de România.
În acelaşi context, conflictul transnistrean nu trebuie să fie omis. Obstacolele care au fost create artificial de autorităţile auto-proclamate a Transnistriei au împiedicat moldovenii care doreau să-şi exprime opţiunea. Însă, cea mai mare problemă legată de Transnistria este faptul că majoritatea locuitorilor din această regiune sunt înregistraţi pe listele de votare, în timp ce participarea lor este foarte scăzută. Putem presupune că în cazul în care aceştia n-aveau să fie incluşi pe liste, referendumul ar fi putut fi valabil.
Imediat după anunţarea rezultatelor, comuniştii au declarat prăbuşirea referendumului drept o victorie a democraţiei şi o dovadă a creşterii conştiinţei civice a societăţii moldoveneşti. În pofida criticilor lansate de mass media şi de comentatori, partidele din arcul guvernamental au interpretat rezultatele într-o manieră optimistă, pretinzînd că rezultatul nu a fost chiar atât de prost. În opinia lor, rata mică a participării de aproape 30% reflectă nucleul dur al electoratului lor, care în teorie pare să fie mai mare decît voturile ne-exprimate, ce pot fi atribuite comuniştilor, partidelor mici şi cetăţenilor care locuiesc peste hotare.

Unele posibile scenarii
În rezultatul acestui referendum, peisajul politic din Moldova nu s-a schimbat dramatic, însă partidele politice sunt obligate să-şi revizuiască planurile politice. Alianţa de guvernare a anunţat că va iniţia imediat dizolvarea Parlamentului, urmată fiind de organizarea alegerilor aniticipate, care ar trebui să aibă loc în noiembrie. Poziţia ei în această chestiune coincide cu cea a liderului comunist Vladimir Voronin care, în mod tradiţional, a pledat în favoarea unei dizolvări rapide a Parlamentului, fiind în acelaşi timp evaziv în ceea ce priveşte perioada alegerilor anticipate. Luând în consideraţie faptul că iarna care urmează poate eroda scorul electoral al Alianţei de guvernare, putem conchide că PCRM ar prefera primăvara ca o perioadă optimă pentru organizarea alegerilor anticipate.
Cea mai mare problemă este amânarea amendării art. 78 care vizează alegerea directă sau indirectă a preşedintelui. Prin faptul că această problemă a fost lăsată nerezolvată, partidele politice s-au condamnat pe ele înseşi la o revenire foarte rapidă la această problemă în următorul Parlament, compoziţia politică a căruia se prea poate să fie asemănătoare cu cea actuală. Practic, toate partidele politice pot schimba Constituţia în actualul legislativ, prin votarea iniţiativei constituţionale înregistrată la Curtea Constituţională în Mai 2010, despre votarea preşedintelui în parlament în 3 runde, ultima rundă permiţînd alegerea preşedintelui cu 52 de voturi, adică majoritate simplă. O astfel de decizie va facilita imens alegerea preşedintelui pe viitor şi va anula impasul politic actual. Această posibilitate, însă, nu va fi agreată de nici un partid care nu va dori să permită o victorie decisivă a oponenţilor săi, în cazul propriei marginalizări.
Se pare că marile partide politice vor să reproducă impasul actual în următorul legislativ, sperând că, între timp, vor interveni noi elemente care le va ajuta să-şi învingă oponenţii. Liderii politicii ai Alianţei existente au declarat intenţia lor de a sprijini în continuare ideea alegerii directe a preşedintelui însă nu există o viziune foarte clară asupra felului cum ar putea fi realizat acest lucru. De fapt, situaţia în viitorul Parlament poate să fie identică cu situaţia din Parlamentul actual. În noul Parlament, partidele vor încerca să aleagă preşedintele cu 61 de voturi. În cazul în care reuşesc să le colecteze, Parlamentul îşi va continua activitatea. Dacă eşuează, parlamentarii vor alege un preşedinte interimar şi pot purcede la schimbarea constituţiei conform propunerii Partidului Comuniştilor de a alege preşedintele în parlament în 3 runde. O altă posibilitate ar fi încercarea de a insista încă odată asupra alegerii directe a preşedintelui, însă această iniţiativă va consuma mult mai mult timp datorită prevederii celor 6 luni şi este foarte problematică din cauza eşecului recent al referendumului. Dacă Parlamentul schimbă Constituţia în conformitate cu propunerea PCRM, Parlamentul va fi din nou dizolvat şi noi alegeri anticipate urmează să fie organizate.
Riscul perpetuării la nesfîrşit a unor alegeri anticipate este atît de mare, încît partidele politice sunt aproape obligate să găsească un compromis pentru a evita ridicolul. Aceştia ar trebui să ajungă la un acord şi să voteze preşedintele în Parlament cu 61 de voturi. Asta ar însemna că în următorul Parlament o posibilă “contaminare malefică” ar putea avea loc între taberele politice opozante care pot fi atrase prin forţa împrejurărilor într-o complicitate determinată de necesitatea de a ieşi de impas.