Nume
Parola
Vizualizări: 1840
Experţi internaţionali despre securitatea R. Moldova. Astăzi: Lyudmyla Movchanyuk, Manager de proiect al Institutului pentru Cooperare Euro-Atlantică din Kiev, Ucraina
15 Ianuarie 2009 — Statutul de membru NATO – singurul instrument eficient de asigurare a interesului naţional Stimată Dnă Movchanyuk, Cum explicaţi vitalitatea NATO, la 18 ani după căderea „cortinei de fier”, şi atracţia politică atât de intensă în Ucraina şi Georgia pentru această organizaţie? Această atracţie are o explicaţie destul de simplă. După colapsul URSS din anul 1991, noile state independente care s-au format pe ruinele vechiului stat totalitar sovietic s-au confruntat imediat cu o serie de probleme şi provocări de natură internă şi externă, care au stimulat dezbateri furtunoase asupra identităţilor lor etno-culturale, politice şi de civilizaţie. Ucraina, ca şi alte state post-sovietice, a fost obligată să renunţe la romantismul primilor ani de independenţă şi să găsească voinţa politică necesară pentru a identifica tipul de reforme care să asigure consolidarea şi dezvoltarea statului şi naţiunii ucrainene, să definească parametrii generali ai politicilor de apărare şi de securitate, cursul politicii externe, de natură să răspundă dilemelor cu care ne-am confruntat, inevitabil. După numeroase încercări şi eşecuri, ne-am convins că definirea interesului naţional poate avea loc numai în cadrul unui proces amplu şi efectiv de integrare instituţională. Drept motiv de inspiraţie serveşte şi modelul de succes al statelor din Europa Centrală şi de Est, inclusiv al statelor baltice, care au aderat la UE şi NATO pentru că au muncit din greu să se afle în acest spaţiu de prosperitate, democraţie şi securitate colectivă. Pentru ei „revenirea la Europa” a însemnat literalmente aderarea la NATO şi la UE. Din acest punct de vedere, cursul spre aderarea plenară la UE şi la NATO reprezintă expresia definirii interesului naţional pentru Ucraina. După revoluţia „oranj”, elita politică din Ucraina a declarat integrarea europeană şi euro-atlantică drept priorităţi fundamentale ale politicii externe, stabilind cadrul instituţional pentru îndeplinirea reformelor interne necesare în acest scop, şi obţinerea calităţii de Membru cu drepturi depline în ambele organizaţii: NATO şi UE. Totuşi, cum vă explicaţi că în Republica Moldova, dar şi în Ucraina, există anumite partide, care se declară antagonizate de perspectiva aderării la NATO, dar fiind dispuse să obţină acces la beneficiile integrării europene? Neutralitatea, în sensul pe care-l înţeleg aceştia, are o funcţie dublă: de manipulare şi de dezinformare. Observăm că, de regulă, adepţii „neutralităţii” consideră că e posibil să exerciţi această politică de neutralitate în condiţiile în care cheltuieşti mai puţin în scopuri defensive şi aloci mai multe resurse în raport cu aderarea la anumite uniuni politice. În opinia lor, acest tip de politică e mai favorabil statului şi poate asigura apărarea şi securitatea acestuia pe deplin. Argumentul major al acestora e că în cazul apartenenţei la o alianţă militară, orice stat poate fi implicat în conflicte militare care nu privesc nemijlocit interesele statului respectiv. De fapt, nu există exemple care ar demonstra că refuzul de a participa la un sistem colectiv de securitate ar fi ajutat un stat să-şi asigure integritatea teritorială şi să-şi soluţioneze conflictele. Aş vrea să mai menţionez în acest sens că, în perioada celui de-al doilea război mondial, declararea neutralităţii nu a apărat state ca Belgia, Olanda sau Norvegia, aceste state fiind ocupate de germani, ceea ce demonstrează convingător că, în caz de conflict, nimeni nu va apăra un stat neutru. În aceste condiţii, afirmaţia că varianta neutralităţii este calea cea mai bună de evitare a conflictelor şi de asigurare a suveranităţii şi integrităţii teritoriale spre o altă variantă, în care interesul naţional este protejat prin aderarea la un sistem de securitate colectivă, mi se pare absolut falsă şi neconvingătoare. Ar mai trebui să ţinem seama de faptul că, în cazul proclamării neutralităţii, nu ar trebui să existe forţe şi baze militare pe teritoriul acestui stat. Dacă o anumită ţară îşi declară neutralitatea fără a respecta aceste condiţii, nu există niciun motiv legal prin care o asemenea neutralitate ar putea fi recunoscută de Naţiunile Unite sau alte organizaţii internaţionale, care, altminteri, şi-ar încălca propriile principii, iar reputaţia dreptului internaţional ar avea de suferit. Neutralitatea nerecunoscută doar deteriorează statutul de securitate a statului. Pe lângă aceasta, proclamarea neutralităţii poate intensifica potenţialul apetit al statelor vecine vizavi de teritoriul acestui stat, deoarece, în caz de conflict, acesta nu va fi apărat de nimeni. În acest context, putem menţiona cazul Insulei Tuzla, proprietatea asupra acesteia fiind disputată între Ucraina şi Rusia în octombrie 2003. Dacă Ucraina ar fi fost membru NATO, Rusia nu şi-ar fi permis să lanseze construcţia digului din strâmtoarea Kerci. Mai mult, pentru ţări ca Ucraina şi poate şi Republica Moldova, neacceptarea aderării la NATO nu înseamnă în mod necesar progrese redutabile pe domeniul integrării în UE, ori, pur şi simplu, nu dorim să vedem ce se întâmplă de fapt. Adepţii neutralităţii doresc pur şi simplu să găsească un înveliş juridic pentru refuzul lor de a reforma sectorul de apărare şi securitate, ceea ce contribuie la conservarea unor practici şi abordări tipic sovietice în numeroase domenii legate de viaţa politică, economică şi socială. Cum vedeţi ieşirea din acest impas, ori poate de conciliere între aceste două curente importante? Nu există conciliere între aceste curente, prin definiţie. Eu cred că în privinţa definirii interesului naţional nu pot exista compromisuri ori ambiguităţi. În acest moment, Alianţa Nord Atlantică reprezintă singura organizaţie capabilă să asigure securitatea efectivă a regiunii în care ne aflăm şi să respecte interesele şi necesităţile de securitate ale tuturor statelor sale membre. Orice ţară poate ajunge în acest spaţiu de securitate numai dacă va şti exact beneficiile şi costurile acestui proces, valorile pe care se întemeiază această solidaritate euro-atlantică şi modul în care poate contribui nemijlocit la succesul Alianţei. Pentru Ucraina, obţinerea statutului de membru cu drepturi depline în Alianţa Nord-Atlantică presupune, înainte de toate, formularea şi implementarea unor reforme radicale în materie de securitate naţională, reforma forţelor armate, reforma serviciilor secrete, independenţa justiţiei şi a supremaţiei legii asupra tuturor aspectelor vieţii politice şi economice, etc. După cum vedeţi, nu există nimic care nu s-ar integra în pachetul de priorităţi şi reforme necesare pentru a avansa în mod convingător pe calea noastră de integrare în UE, care solicită de asemenea acţiuni ferme spre consolidarea instituţiilor democratice, asigurarea supremaţiei legii, creşterea competitivităţii economice. În concluzie, toate reformele menţionate anterior pot oferi baza aderării la UE şi pot accelera considerabil acest proces. Care ar fi sfatul Dvs. pentru Republica Moldova, care resimte din plin frământările specifice unui stat mic şi vulnerabil, la frontiera comună a Uniunii Europene şi NATO? Trebuie să fiţi consecvenţi şi să vă formulaţi mai clar ce aveţi de făcut în mod prioritar. Dacă ar fi să analizăm exemplele reuşite de integrare din Europa Centrală şi de Est, a statelor Baltice, observăm că acestea nu au separat niciodată procesul de aderare la UE de aderarea la NATO. Probabil că nu există o conexiune formală între aceste procese, dar în practică – acestea sunt inseparabile. Mai ales când vorbim despre mecanismul de luare a deciziilor legate de securitatea naţională, de apărare şi de ordine publică, aderarea la standardele Alianţei Nord-Atlantice precede luarea unor decizii importante în sfera racordării politicilor sociale şi economice la aquis comunitar al UE, şi asta pentru că o formulă eficientă de securitate stabileşte bazele ce asigură stabilitatea şi durabilitatea progresului social şi economic. Orice analiză de documente semnate în ultimii ani de către UE şi NATO în raport cu statele – candidat la aderare demonstrează fără tăgadă că obiectivele lor sunt conexe, urmărind să ghideze procesul de modernizare ale statelor în tranziţie în vederea atingerii unor standarde tehnice, politice, economice şi sociale, caracteristice statelor democratice înalt dezvoltate; acestea fiind legate de crearea şi conectivitatea economiilor lor de piaţă, sporirea capitalului social, asimilarea de politici sociale pe măsura gradului de civilizaţie europeană, consolidarea gradului de stabilitate şi garantare a securităţii statului şi societăţii, în ansamblul său. Înţelegerea mea este că acest dualism conceptual: NATO sau UE, nu are nicio legitimitate conceptuală sau practică. Metoda de integrare al ţărilor noastre trebuie să se bazeze pe o integrare consecutivă: mai întâi NATO, apoi şi UE, fără de care, succesul democraţiei şi prosperităţii economice pare a fi îndoielnic pe termen lung. Vă mulţumim foarte mult.