23 Iunie 2009 — Comportamentul UE faţă de fostele republici ex-sovietice, RM şi Belarus, suferă transformări conjuncturale esenţiale. Astfel, Chişinăul care încalcă flagrant Acordul de facilitare a regimului de vize şi readmisie, prin aplicarea selectivă a vizelor pentru cetăţenii României, se bucură de o atitudine destul de reticentă din partea UE. În timp ce în relaţie cu Belarus, Bruxellul dă dovadă de efervescenţă politică accentuată. Belasul “debusolat” Disonanţa strecurată în dialogul Minskului cu Moscova conturează un cadru de manevră totalmente nou pentru UE. Tensiunile ruso-belaruse formate pe fondul crizei “laptelui” riscă să se aprofundeze ca urmare a neachitării datoriilor Minskului pentru gazele naturale ruseşti de la începutul acestui an. Această situaţie este convenabilă pentru europeni, care intenţionează să realizeze tranzacţii cu regimul lui Lukaşeko pentru a-l atrage mai activ în Parteneriatul Estic, urmărind scopul democratizării societăţii beloruse şi atragerii ei în procesul de integrare europeană. În acest sens, în cadrul vizitei de la Minsk de ieri, 23 iunie, Benita Ferrero-Waldner, comisarul european pentru relaţii externe, a promis acordarea a 10 mln. de euro, solicitând în schimb realizarea a 5 puncte cruciale menite în consecinţă să confere eligibilitate Belarusului în ochii instituţiilor financiare europene şi internaţionale, dar şi să creeze oportunităţile necesare pentru deblocarea proceselor democratice în “unica dictatură” din Europa. Prescripţiile formulate se referă la: reformarea legislaţiei electorale în corespundere cu standardele OSCE şi antrenarea lui în viitoarele alegeri; libertatea expresiei; libertatea la asociere; îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul înregistrării organizaţiilor neguvernamentale; soluţionarea problemei deţinuţilor politici. Deşi, cerinţele europenilor constituie “ameninţări” la adresa stabilităţii sistemului politic cimentat de A. Lukaşenko, constrângerile Rusiei par a fi mult mai periculoase: problema gazelor naturale, piaţa rusească de desfacere, intolerenţa oficialilor ruşi faţă de figura lui Lukaşenko şi încercările lor de a găsi o înlocuire regimului lui. Acest context defavorabil implică o serie de contrabalansări din partea ”verticalei puterii beloruse”. Pe de o parte, Lukaşenko va încerca să păstreze relaţii suportabile cu o Moscovă tot mai exigentă, invocând imperativitatea Belarusului ”dictatorial” pentru Uniunea Rusia-Belarus şi funcţionalitatea Organizaţiei Tratatului Securităţii Colective şi a forţelor ei operaţionale. Pe de altă parte, apropierea de UE va fi foarte lentă în materie de transformări democratice, cooperarea reală fiind centrată de Lukaşenko pe domeniile economiei, securităţii energetice, mediului înconjurător, liberalizării regimului de vize etc. În acest fel, regimul lui Lukaşeko va încerca să creeze energii alternative celor ruseşti pentru menţinerea sa la putere. “Dependenţa” comunistă Spre deosebire de liderul belorus, Voronin se află în dependenţă practic echivalentă atât faţă de Rusia, cât şi de UE. Jocul electoral al comuniştilor cu atragerea masivă a factorului rusesc exprimă perfect această relaţie. Iar declaraţiile lui Voronin, înainte de vizita de la Moscova din 22 iunie, indirect legată şi de comemorarea zilei începutului celui de-al doilea Război Mondial, reiterează importanţa egală a ”parteneriatului strategic cu Rusia şi a obiectivului de integrare europeană”. În schimbul loialităţii sale de moment, soldate cu promiterea unei sume de 500 mln. de dolari, Voronin se asigură că va convinge o parte cât mai mare de electorat să voteze PCRM, totodată, asigurându-şi în caz de succes electoral întâietate faţă de Tiraspol în reglementarea transnistreană. Pe lângă loialitate politică, PCRM-ul garantează neutralitatea RM, integrarea economiei moldoveneşti în cea rusească şi facilitarea intereselor economice ruseşti în RM (intenţii developate în cadrul Consiliului Economic al CSI desfăşurat recent la Chişinău şi în cadrul deplasării lui Voronin la Moscova). Atitudinea UE faţă de RM contează mai puţin pentru PCRM, deoarece acesta este conştient de faptul că el asigură menţinerea unui anumit status-quo în problema transnistreană. Importanţa acestui fapt pentru Bruxelles se datorează în mare parte amintirilor recente despre războiul din Caucaz şi impactul acestuia pentru securitatea şi stabilitatea la Marea Neagră. De asemenea, factorul românesc actualizează în permanenţă demersul european pentru RM, iar aceste aspiraţii sunt extrem de populare în comunitatea moldoveană. De aceea, comuniştii trebuie să susţină retorica pro-europeană, delimitând-o însă clar de poziţia politică faţă de România. Totodată, beneficiile economice ale relaţiilor cu UE sunt incomensurabile pentru comunişti, care şi din această perspectivă sunt obligaţi să adopte lozinci europene, chiar dacă sunt fictive. Promisunea Rusiei de a “face donaţii” pentru RM este simptomatică şi carecterizează raza de penetrare la care poate ajunge aceasta pentru a dicta mersul politicii interne pe spaţiul post-sovietic (asemenea promisini financiare au primit şi Armenia, Kîrghistan, Belarus). Deşi, UE este tentată să-şi asume responsabilităţi legate de Europa de Est, din cauza eterogenităţii sale, ea acţionează mai puţin pragmatic. Or, Bruxellul promite diverse genuri de ajutor unor aşa state ca Belarus (închise şi autoritare) pe baza unei condiţionalităţi fără precedent, dar în cazul RM- contra-oferta unor alegeri corecte, respectarea drepturilor omului, libertatea exprimării etc. este un Acord bilateral mai ambiţios (care de altfel este asigurat în conformitate cu Parteneriatul Estic). Perpetuarea unei asemenea abordări vizavi de Europa de Est ar putea cauza eşecuri geopolitice serioase pentru UE nu numai în RM sau Georgia, dar şi în Ucraina şi Belarus.