1 Martie 2010 — Realizand o radiografie complexa a situatiei persoanelor cu dizabilitati identificam cateva aspecte esentiale. Pentru inceput, actualul cadru constitutional atribuie neconditionat un rol pasiv acestei categorii de cetateni, pozitionand-o drept beneficiar direct al “protectiei speciale” din partea intregii societi (Art. 51, Constitutia R. Moldova).

Chiar daca protectia unor asemenea persoane se contine in compartimentul Drepturile si Libertatile Fundamentale ale documentului national suprem (Constitutia RM), abordarea aleasa pentru atingerea acestui obiectiv este perimata si comporta un caracter negativ evident. Astfel, aceste persoane sunt catalogate peiorativ drept “handicapate” (Art. 51, Protectia persoanelor handicapate, Constitutia R. Moldova), ceea ce corespunde de fapt cu abordarea stigmatizanta inradacinata profund in mentalitatea si comportamentul societatii stereotipizate. De asemenea, in spiritul Constitutiei, persoanele cu dizabilitati sunt puse in dependenta de capacitatea statului de a oferi conditiile necesare pentru “tratamentul normal” [1], in loc ca autoritatile sa fie obligate sa garanteze simpla disponibilitate si functionalitate a drepturile lor.

Totodata, in conformitatea cu Constitutia este admisa/promovata in mod benevol o abordare discriminatorie din partea comunitatii in relatie cu asemenea persoane (“Persoanele handicapate beneficiază de o protecţie specială din partea întregii societăţi.“), ceea ce legifereaza izolarea lor de restul societatii. In alta ordine de idei, in baza legii supreme este limitata premeditat aria de implicare sociala a persoanelor cu dizabilitati, care se rezuma concret la invatamant si instruire, iar in mod abstract la integrarea sociala. De fapt, din perspectiva practica este imposibila incluziune lor plenara atat timp cat nu este prescrisa asigurarea dreptului la munca, sanatate, conditii adecvate de trai, dar si de a participa la viata publica, politica si culturala a comunitatii. O demonstratie a realitatii exclusiviste in care traiesc cei cu dizabilitati sunt casele internat speciale pentru copiii cu dezabilitati, mentinute de institutiile de stat.

Mai mult, cadrul legal actual permite aplicarea din partea autoritatilor a unui “tratament medical fortat” [2], desi aceasta prevedere incalca dreptul la integritatea mentala si fizica, precum si dreptul la viata, libertate si securitatea persoanei.

Pe langa imperfectiunile legii supreme, un impact major asupra bunastarii acestui grup social il are si sistemul de evidenta care functioneaza la moment si care nu ofera date statistice particulare pertinente cu privire la numarul si profilul persoanelor cu dizabilitati. Bunaoara, sursa statistica nu furnizeaza o baza de date integrata privind persoanele cu dizabilitati, aceasta fiind dezagregata pe informatii privind persoanele de la 16 ani in sus recunoscute invalizi pentru prima data sau invalizii aflati la casele-internat [3]. Aceasta fragmentare statistica impiedica elaborarea unor politici publice consistente si fezabile, care in mod ideal necesita informatie comprehensiva.

Modelarea unui mediu prietenos si deschis pentru persoanele cu dizabilitati poate avea loc in R. Moldova doar dupa ce conducerea tarii va ratifica Conventia privind drepturile persoanelor cu dizabilitati, semnand si adoptand de urgenta si Protocolul Aditional. In acest fel, Chisinaul se va obliga sa-si ajusteze legislatia (de ce nu si Constitutia), ca beneficiarii acesteia sa-si poata proteja si promova drepturile. Or, Conventia data este un instrument juridic obligatoriu pentru statele parte (care va deveni aplicabila doar dupa ratificare ei); cuprinde un set de actiuni pentru a asigura incluziunea persoanelor; pune bazele Comitetului pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati, care va monitoriza implementarea Conventiei si va conduce la crearea unor structuri nationale independente responsabile pentru implementare si monitorizare (alcatuit din ONG-uri si persoane cu dizabilitati).

Continuarea la Observatorul Politic (Denis Cenusa, politolog): www.cenusadi.wordpress.com