5 Mai 2010 — Aplicarea măsurilor de prevenire a amplasării copiilor în instituţiile de tip rezidenţial, pilotarea şi popularizarea caselor de copii de tip familial sau adopţiile (naţionale/internaţionale) nu au eradicat nici pe departe problema copiilor instituţionalizaţi. Potrivit datelor disponibile pentru publicul larg, în ţară avem peste 60 de instituţii de tip rezidenţial (şcoli internat, case de copii), care adăpostesc în jur de 11.000 de copii de vârste diferite. Pe de altă parte, în Programul Naţional privind crearea sistemului integrat de servicii sociale pe anii 2008-2012, implementat de Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, se notează că la debutul anului 2008 funcţionau deja 53 case de copii de tip familie în care se aflau 241 copii. Totodată, s-a atestat existenţa a 42 de asistenţi parentali profesionişti care aveau în îngrijire 41 de copii. Chiar dacă instituţiile de tip familial sunt mai “sănătoase”, costurile fiind justificabile, vechile şi ancronicile unităţi de timp rezidenţial au prioritate depăşindu-le substanţial pe toate celelate la capitolul numărul de copii şi respectiv fondurile alocate pentru întreţinerea lor.

În absenţa unor studii complexe care compară multiaspectual costurile existente şi potenţiale a celor două tipuri de instituţii (rezidenţial şi familial), putem evalua eficienţa reflectând asupra integrităţii personale a rezidenţilor lor, precum şi a gradului de coeziune pe linia beneficiar – comunitate. În procesul dialogării cu grupurile de copii îngrijiţi în cele două categorii de unităţi vom sesiza o discrepenţă majoră în privinţa nivelului de dezvoltare intelectuală şi de socializare. Evaluând obiectiv constatăm cu regret, că deşi consumă sume mai mari bani, instutiţiile de tip rezidenţial mai degrabă blochează decât contribuie la maturizarea şi integrarea socială firească a copiilor. Închistaţi, complexaţi, cu puţine deprinderi de viaţă, “absolvenţii” acestor “colonii contemporane” completează armata de şomeri. Chiar dacă unii dintre ei posedă cunoştinţe profesionale în domenii solicitante ale economiei (sectorul construcţiilor, cel al industriei uşoare etc.), confruntaţi cu probleme de comunicare şi relaţionare cu mediul înconjurător, deseori, ei nu reuşesc să se încadreze în câmpul muncii. Cauza principală este procesul indirect de “stigmatizare socială” care are loc sub toate formele în cadrul internatelor sau caselor obişnuite de copii. Or, problema centrală este “sistemul închis” în care este aruncat copilul în dificultate, care după părăsirea familiei este practic rupt de la mediul emotiv benefic pentru sudarea unei personalităţi virtuoase, pe altă parte, de la realitatea socio-comunitară, fiind deprivat de un proces educaţional autentic, care în mod normal asigură necesităţile pentru dezvoltarea armonioasă a unui cetăţean socialmente integrabil cu anumit set de competenţe.

Sursele care generează problema dată nu s-au consumat şi nici nu pot fi stopate definitiv, pentru că gradul de pauperizare a populaţiei este ridicat, migraţia continuă să producă efecte perverse, iar în regiunile rurale multe familii sunt la limita supravieţurii. De aceea, evocarea priorităţii deinstituţionalizării copiilor aflaţi în dificultate este nu doar puerilă, dar şi contraproductivă, din moment ce nu este însoţită de paşi concreţi şi palpabili. Imputarea faptului că ar exista strategii naţionale, planuri de acţiuni sau directive guvernamentale concentrate pe implementarea unor soluţii eficiente nu rezistă însă în faţa criticii, deoarece produc efecte minore slab cauntificabile, mai deseori slab tangibile.

Totodată, absenţa de pe agenda publică, mediatizarea şi raportarea deficitară asupra problematicii copiilor instituţionalizaţi micşorează impactul promovării serviciilor şi utilităţii caselor de tip familial. Neglijarea lor afectează in plină forţă interesele copiilor “încadraţi” în prezent, riscă să ajungă sau “absolvesc”, asemenea instituţii involutive şi perimate moştenite din trecutul sovietic.

Doar prin interzicerea instituţionalizării, lichidarea unităţilor de tip rezidenţial şi redirecţionarea sistemului către case de copii de tip framilial, împreună cu dezvoltarea asistenţei parentale (etc.), efectuate sub controlul sever al autorităţilor, dar şi a publicului larg, vom garanta în complex “însănătoşirea” socio-afectivă, morală şi intelectuală a copiilor abandonaţi accidental, din nevoie sau din cauza familiilor iresponsabile.

sursa: Observatorul Politic, www.cenusadi.wordpress.com