19 Noiembrie 2008 — Stimate Dle Ambasador, ce s-a schimbat în mod esenţial după sfârşitul războiului rece? În ce măsură contextul internaţional este astăzi mai stabil decât în perioada sistemului bipolar? După Războiul Rece şi destrămarea Uniunii Sovietice, NATO a început să examineze posibilitatea unei extinderi, care să cuprindă ţările aflate în tranziţie de la comunism spre o economie de piaţă şi sisteme politice democratice. Procesul de extindere este condiţionat de cerere, adică NATO a luat în consideraţie o posibilă extindere doar atunci cînd anumite ţări, precum sunt Polonia şi Ungaria, şi-au exprimat intenţia clară de a adera la sistemul de acorduri politico-militare al Alianţei. Istoria recentă a Alianţei cuprinde mai multe valuri de extindere. Polonia, Ungaria şi Cehia au primit invitaţii individuale în anul 1997, devenind membri cu drepturi depline în anul 1999, după care, în anul 2004, următorul grup de ţări a inclus: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia. Cel mai recent val de adeziune la Alianţa Nord-Atlantică a avut loc în luna aprilie 2008, atunci cînd ţările NATO au adresat o invitaţie nominală Albaniei şi Croaţiei. Cât de mult s-a schimbat, în acest moment, Alianţa, faţă de anul de „ruptură” 1991, atunci când URSS s-a prăbuşit? Trebuie să subliniez că, în prezent, Alianţa şi-a format o politică destul de diferită faţă de cea din perioada Războiului Rece. Deşi crearea NATO a avut ca scop iniţial apărarea colectivă împotriva Uniunii Sovietice, începînd cu anul 1991, membrii Alianţei nu au mai perceput Federaţia Rusă ca pe o ameninţare militară directă. Această percepţie a condiţionat decizii, care au influenţat importante reduceri ale bugetelor alocate pentru menţinerea şi dezvoltarea forţelor militare ale Alianţei Nord-Atlantice în ultimele 2 decenii. Astfel, prezenţa cadrelor militare ale SUA pe teritoriul Europei este acum mai mică decât a cincea parte din ceea ce a fost odinioară. Totodată, Alianţa NATO şi-a reorientat misiunile de la sarcina de descurajare militară a Moscovei către operaţiuni de menţinere a păcii în regiunea Balcanilor, operaţiuni de coaliţie în Afganistan şi măsurile de ne-proliferare. Care au fost totuşi motivele extinderii Alianţei Nord-Atlantice spre Estul Europei, chiar cu riscul asumat de a spori anumite suspiciuni manifestate de Rusia? Sunt cîteva motive perfect explicabile pentru care ţările din Europa Centrală au cerut să adere la Alianţă. Permanenta nelinişte şi incertitudinea poziţiei lor faţă de Rusia a fost fără îndoială una dintre cauze. Însă, majoritatea noilor state democratice au accentuat dorinţa lor de aderare la NATO, considerînd aceasta un pas sigur spre o viitoare integrare în Europa. Pentru multe dintre statele Europei Centrale, aderarea la NATO şi Uniunea Europeană erau văzute ca o cale firească ce trebuia parcursă pentru obţinerea calităţii de „membru deplin” al Europei. Unele ţări şi-au exprimat, de asemenea, ferma convingere că aderarea la NATO va contribui la o îmbunătăţire a perspectivelor ţării-candidate de a adera la Uniunea Europeană. Pentru Washington şi majoritatea capitalelor NATO, extinderea părea necesară în scopul susţinerii transformărilor dramatice şi economice din perioada sensibilă prin care treceau statele Europei Centrale. Din perspectiva NATO însă, dezvoltarea ţărilor în tranziţie în state stabile şi democratice cu economiile de piaţă în creştere, contribuia enorm la modelarea unei Europe mai solide şi sigure. Explicaţia care a dat-o NATO pentru a motiva necesitatea extinderii nu era una de natură anti-rusească. NATO a început să se gîndească la o lărgire a teritoriului, încă în perioada cînd relaţia dintre Rusia şi Occident era de natură amicală. În paralel cu primul val de extindere, Alianţa a început procesul de consolidare a relaţiei NATO-Rusia. NATO spera ca o astfel de mişcare va atrage Rusia să devină partener sigur în rezolvarea problemelor de securitate, precum proliferarea armelor de distrugere în masă, care ameninţă în egală măsură statele membre NATO şi Rusia. Din păcate însă, Kremlinul alege să privească Alianţa ca o ameninţare. Dar, oare ţările care aderă doresc să devină o ameninţare pentru Rusia ori mai degrabă doresc să-şi consolideze propria securitate prin diverse instituţii şi acorduri, standarde şi proceduri specifice comunităţii euro-atlantice? Cu siguranţă, Alianţa Nord-Atlantică a folosit consecvent perspectiva extinderii pentru a consolida stabilitatea pe plan regional şi naţional, insistînd ca toate statele candidat să corespundă anumitor standarde. Aici, trebuie să accentuez că este vorba nu doar de categoria standardelor militare existente în cadrul Alianţei, menite să promoveze inter-acţiunea şi inter-operabilitatea statelor-candidat cu forţele militare şi comandamentul NATO. Înainte de toate este vorba de importante standarde legate de funcţionarea instituţiilor politice şi economice în cadrul statelor aplicante, de calitatea guvernării şi de controlul civil asupra forţelor militare. Alianţa Nord-Atlantică nu este doar o alianţă definită în termeni de apărare colectivă. Alianţa este o comunitate de state, care împărtăşeşte anumite valori comune şi identităţi asumate. Alianţa nu poate accepta în sânul său ţări care nu reflectă valorile şi standardele sale - politice şi economice – fundamentale pentru scopurile sale strategice. Alianţa a stabilit această cerinţă pentru a încuraja ţările-candidat să se mobilizeze în scopul implementării unor reforme politice şi economice majore, şi drept exemplu serveşte şi faptul că dialogul politic între Alianţă şi liderii acestor ţări s-au concentrat în mod predilect asupra schimbărilor politice şi economice necesare avansării lor pe calea democratizării şi stabilităţii interne, neuitând în acest sens şi rigorile specifice pentru succesul reformelor militare, în mod particular. Aţi putea să ne oferiţi nişte puncte de reper în cadrul acestui dialog politic? Aderarea la NATO atrage cu sine unele obligaţiuni. Articolul V al Tratatului NATO, care prevede apărarea colectivă, este un angajament destul de serios. Se presupune ca statele membre vor veni la rândul lor cu o contribuţie pentru întărirea securităţii, deşi aceasta poate fi realizată prin diverse metode (doar statele membre doritoare de a se implica în operaţiunea NATO din Afganistan trimit forţele lor militare acolo). După cum bine ştiţi, Alianţa a cerut ţărilor-candidate să-şi rezolve în primul rînd orice conflicte teritoriale cu care se confruntă, acest fapt asigurînd hotare mai stabile în Europa. Nu în ultimul rînd, NATO insistă ca şi populaţia unui stat candidat să susţină aderarea la Alianţă. Aceasta nu este o cerinţă pentru un dialog mai intens sau un plan de acţiune spre aderare. Dar, înainte ca să vină cu o propunere de aderare, Alianţa vrea să se asigure că populaţia ţării susţine aderarea. NATO nu urmăreşte să aducă ţări în Alianţă împotriva propriei lor dorinţe. Intenţia fostelor state sovietice de a adera la NATO ar implica un oarecare risc politic. Kremlinul a lăsat să se înţeleagă clar opoziţia sa în privinţa aderării la Alianţă a acestor ţări. Am dori să descrieţi pe scurt care ar fi consideraţiile, sau, altfel spus, costurile şi beneficiile potenţiale ale aderării la NATO, pentru o ţară ca Republica Moldova, care încă mai discută asupra tipului de relaţie pe care şi-o doreşte în raport cu Alianţa? O să vă răspund pe scurt. Avantajele aderării la NATO pentru o ţară cum este Republica Moldova ţin de ancorarea ţării de un spaţiu sigur, care ar întări substanţial securitatea Moldovei, ajutând la creşterea relevanţei aspiraţiilor voastre de a vă integra, politic şi instituţional, în Uniunea Europeană. Procesul obţinerii calităţii de membru al NATO ar cere Republicii Moldova să-şi consolideze instituţiile democratice, economia de piaţă funcţională, precum şi reforma sectorului de apărare, ca măsură de apropiere de standardele Alianţei. Procesul ar trebui să includă şi atingerea unei reglementări echitabile şi echilibrate a conflictului din Trasnistria, întrucât Alianţa nu a acceptat în trecut ţări în care există probleme teritoriale nerezolvate. Probabil, dezavantajul primar pentru a ţară ca Republica Moldova pe o traiectorie de obţinere a calităţii de membru în alianţă ar fi ca Rusia să-şi declare opoziţia sa directă faţă de extinderea NATO în spaţiul ex-sovietic, iar acest lucru ar putea complica probabil şi relaţiile Republicii Moldova cu Rusia. Există anumite consideraţii strategice pe care politicienii şi populaţia ţării voastre ar trebui să le cântărească foarte bine dacă adeziunea la NATO este susceptibilă să producă efecte pozitive ori nu. Cu alte cuvinte, evaluarea beneficiilor de aderare trebuie să aibă loc înainte de toate la Chişinău, întemeiate pe argumente raţionale şi sprijinul populaţiei? Cred că da. Decizia de a adera la NATO aparţine ambelor părţi: atît ţării implicate, cît şi NATO. Însă, Alianţa nu va întreprinde nicio acţiune în acest sens, pînă cînd o ţară nu-şi va exprima dorinţa de a deveni stat membru. Doar atunci Organizaţia va purta discuţii cu statul în cauză pentru a vedea dacă acesta satisface criteriile Alianţei. Avantajele pentru aderarea unei ţări în tranziţie ar fi următoarele: susţinere acordată în eforturile sale de a construi o economie de piaţă democratică; apărare colectivă şi securitate; şi un loc la masa unde se discută probleme de interes major ale comunităţii din spaţiul Euro-Atlantic. Dle Ambasador Peifer, Vă mulţumim! A consemnat Laura Bohanţov