7 August 2009 — Numeroasele întrevederi pe care le-au avut reprezentanţii opoziţiei liberale cu emisarii occidentali nu au avut efectele scontate. Partidul cu cele mai multe mandate din această coaliţie (PDL-ul) cere “jurământul” PD-ului că în calitate de viitor membru al “coaliţiei democratice” nu va colabora cu PCRM. Potrivit liderului liberal-democraţilor Vlad Filat, ei exprimă neîncredere faţă de acest jucător politic din cauza că acesta nu exclude cu fermitate ”construcţiile” de alianţe împreună cu PCRM. Aceste suspiciuni în mod involuntar încep să prindă rădăcini şi mai adânci în opinia publică, cu atât mai mult graţie activităţii mesagerilor loiali sau dependenţi de PCRM (surse mass-media), care lasă prea mult loc pentru interpretări speculative sau dezinformează populaţia cu privire la cursul negocierilor între cele 4 partide necomuniste.

Condiţiile competiţiei politice dintre exponenţii de dreaptă şi cei de centru ai eşichierului politic sunt rigide, deoarece practic niciun partid nu vrea să cedeze teren. Totodată, cele trei partide liberale tind să limiteze sau să ajusteze după propria necesitate mişcările democraţilor, sub pretextul că aceştia au origini sau afilieri comuniste şi prin definiţie ar trebui să se conformeze voinţei “majorităţii” liberale. Atitudine similară poate fi dedusă şi din scurgerile de informaţie, iar recent şi din declaraţiile lui Filat, că democraţii ar şantaja liberalii.

Probabil, aceste aşa numite “constrângeri” ţin de programul viitoarei coaliţii, dar şi de viziunea PDM-ului faţă de comunişti şi elementele mecanismului creat de aceştia timp de 8 ani.

Astfel, în primul rând ar putea fi vorba despre relaţiile cu Rusia, faţă de care atât PL, cât şi PLDM sunt rezervate. Aceste formaţiuni ar dori să le concretizeze doar în raporturi strict economice. În timp ce democraţii sunt pentru păstrarea unui “parteneriat” specific cu Moscova.

În altă ordine de idei, NATO şi statutul de neutralitate pot fi obiectul altor divergenţe, căci democraţii cer deschis respectarea prevederilor constituţionale (adică, neutralitatea Moldovei), iar liberalii (cele trei partide) văd securizarea RM doar prin aderarea ţării la Alianţa Nord-Atlantică.

Al treilea “focar” poate fi şi apartenenţa la CSI, apreciată de adepţii lui Lupu pentru beneficiile economice pe care ea le comportă, însă “detestată” de unii liberali (cel puţin de PL, care în programul său electoral a revendicat necesitatea abandonării acestei organizaţii).

Mesajele politice despre disponibilitatea democraţilor de a purta ”afaceri politice” cu comuniştii sunt din păcate inoculate populaţiei nu doar de către PCRM, dar şi de către liberali, care nu ostenesc să invoce riscul developării curânde a “proiectului Lupu” (elaborat în laboratoarele PCRM). Chiar dacă democraţii aparent depun puţine eforturi pentru a-şi convinge “aliaţii” de opusul, acţiunile lor corespund recomandărilor occidentalilor, care doresc să vadă cât mai repede posibil o guvernare viabilă, competentă, responsabilă, dar şi unificatoare. De aceea, ei sunt tentaţi să dea prioritate caracterulului împăciuitor al democraţilor, decât cerinţelor exclusiviste ale liberalilor anti-comunişti.

De fapt, anume aceste circumstanţe stau la baza ”caravanelor” occidentale care se ţin lanţ de la un partid liberal la altul. Dacă opoziţia liberală ar fi avut poziţii mult mai identice sau comune, atunci nu ar exista asemenea dinamism în acţiunile occidentalilor (în primul rând al europenilor).

Decizia “fatală” a comuniştilor de a se declara în opoziţie (dacă nu vor avea loc negocieri cu ei) deranjează şi mai mult liberalii, care intuiesc care pot fi consecinţele pentru ei fie în coaliţie sau pe cont propriu.

Ciudat, dar în pofida faptului că inexistenţa “coaliţiei” va duce inevitabil la alegeri anticipate, anumiţi liberali au adoptat o retorică nepotrivită pentru ademenirea posibililor ”tranfugi” comunişti. Prin discreditarea continuă a democraţilor care numără şi ex-comunişti, ei intensifică distanţarea ”comuniştilor reformişti” cointeresaţi în trădarea PCRM-ului pentru anumite ”garanţii”. Şi aici, nici măcar occidentalii nu au suficiente argumente pentru a persuada liberalii, ghidându-se după modelul georgian sau ucrainean (spre exemplu, preşedinţii Georgiei şi Ucrainei, Şevernadze şi Kucima - au primit “imunităţi neoficiale” în schimbul unor părăsirii politicii active).

Cauza acestui insucces poate fi considerată experienţa PPCD-ului, care a fost eliminat din Parlament anume ca urmare a colaborării cu comuniştii (memorizate de electorat). Or, PL sau PLDM care şi-au format capitalul politic inclusiv din electoratul dezamăgit de aşa numita “trădare” comisă de I. Roşca şi echipa lui, nu pot alege asemenea traiectorie înţelegând bine că la următoarele alegeri (anticipate) ar putea fi taxate pentru aceasta.

Mai este ceva la mijloc, alegerea preşedintelui Parlamentului şi respectiv a şefului Guvernului. Pe lângă trăsăturile enunţate mai sus, discuţiile între cele patru partide sunt cramponate de partajarea funcţiilor, de care va depinde în mare parte vizibilitatea şi viitorul lor politic, în special în cazul anticipatelor. Or, PLDM îşi rezervează dreptul de a candida pentru această funcţie, reieşind din numărul de mandate pe care îl deţine (18 la număr, faţă de cele 15-PL, 13-PD şi 7- PDM), cu scopul de a da tonul în viitoarele dezbateri parlamentare pe marginea formării Guvernului, celorlalte structuri ale statutului etc. Pe când ceva mai devreme, PL-ul s-a pronunţat pentru această poziţie. Iar PDM şi AMN încă nu au declarat deschis pentru ce anume optează.

Prin urmare, PLDM-ul îşi doreşte să păstreze tonul sever (alături pe PL şi AMN) în raport cu PCRM, care în realitate îngreunează căutarea ”adepţilor” schimbării din rândul comuniştilor, totodată, căutând să formeze o coaliţie care să-l voteze pe Filat în calitate de spicher al legislativului. Adică, liberal-democraţii vor să-şi garanteze funcţii politice valoroase, dar şi mai puţin riscante (Or, viitorul Guvern ar putea fi “de sacrificiu” din cauza crizei, de aceea, poziţia de Prim-ministru şi în general executivul nu sunt foarte atractive). Această conjunctură este însă destul de delicată şi pentru ceilalţi trei ”companioni” politici.

PL-ul expus cel mai mult criticii comuniştilor (fiind etichetat drept fascist şi anti-statal), inclusiv în lumina evenimentelor din 7 aprilie, dar şi timp de doi la nivelul municipalităţii, este mai mult dezinteresat să accepte această formulă. Riscul alegerilor anticipate şi decepţia electoratului liberal, în favoare PD-ului moderat, subţiază însă mult terenul de manevră pentru această formaţiune. În cazul în care liberalii acceptă această opţiune, funcţia sigură pe care aceştia pot conta va fi cea de vice-preşedinte al Parlamentului. Aceasta ar putea fi varianta salvatoare: PL se va putea afirma cel puţin într-un fel în forul legislativ, stimulându-şi electoratul (inclusiv în cazul anticipatelor). Însă ea are puncte slabe ce constau în volumul criticii rezultate care poate fi utilizată ulterior atât de comunişti, cât şi de democraţi sau alte formaţiuni actual neparlamentare.

AMN şi PDM sunt cei mai dezavantajaţi, deoarece pot fi lăsaţi în conul de umbră al politicii active. S. Urecheanu nu poate merge la aşa ceva pentru că înţele esenţa mizei şi pericolul care planează asupra formaţiunii sale (care în cazul unor alegeri anticipate va face faţă unui ”apus” al AMN-ului). PDM-ul este pe de o parte devaforizat, dar are posibilitatea să încline balanţa pentru a se salva. Lupu conştientizează că odată cu alegerea Preşedintelui Parlamentului se poate svârşi viabilitatea “coaliţiei” (chiar dacă va fi formată), pentru că alegerea Guvernului şi cu atât mai mult a Preşedintelui ţării, nu se poate face fără participarea in/directă a unor comunişti. Costurile alegerilor recente, promisiunile făcute partenerilor externi, precum şi înţelegerea urmărilor anticipatelor pentru RM, poziţionează democraţii în faţa unei dileme:

să accepte condiţiile impuse de liberali (în special PLDM), care le vor oferi posibilitatea să se manifeste activ pe plan politic (chiar şi în cazul scrutinului anticipat), lipsind de această posibilitate PD-ul, dar vor asigura “ferestre de oportunităţi” pentru depăşirea crizei politice, constituţionale (discutabile însă din cauza anti-comunismului lor înverşunat), dar în special economice;
sau, să negocieze cu PCRM şi cu AMN anumite parteneriate de guvernare, care vor debloca situaţia, dar vor permite atât liberalilor, cât şi comuniştilor să-i “exploateze”/discrediteze ulterior în ochii electoratului etc.
Pentru a exclude existenţa unor asemenea dileme politice e nevoie de mai multă perspicacitate şi acţiuni proactive din partea Occidentului, iar din partea celor patru formaţiuni necomuniste - seriozitate, discernământ şi clarviziune strategică. Dar cel mai mult se cere responsabilitate pentru propriile acţiuni, fără a implica electoratul care deja şi-a delegat votul şi a pune în pericol stabilitatea şi oportunităţile alegătorilor din celelalte tabere, fie chiar şi cea comunistă.

Mai multe comentarii şi analize pot fi accesate pe blogul politologului Denis Cenusa: www.cenusadi.wordpress.com