Nume
Parola
Vizualizări: 4108
România între ciocan şi seceră după violenţele din RM
10 Aprilie 2009 — Subminarea relaţiilor moldo-române au devenit prima consecinţă de ordin extern ale revoltelor violente de la Chişinău. După ce deasupra intrării în Parlamentul asediat şi vandalizat a fost arborat drapelul României, reprezentanţii guvernării comuniste au decis să recheme Ambasadorul RM în România pentru examinarea presupuselor “implicaţii” ale Bucureştiului în acţiunile de protest de la Chişinău. Sub pretextul unor legături directe dintre protestatarii “violenţi” (care alcătuiesc o parte din participanţii la demonstraţii) autorităţile moldovene au hotărât ulterior să instituie un regim unilateral de vize în raport cu România şi l-au declarat pe Ambasadorul Filip Teodorescu drept persona-non-grata. Semnalele producerii acestui declin profund în dialogul bilateral moldo-român a putut fi sesizat încă la 27 martie 2009, când cetăţeni români şi moldoveni din România, care doreau să sărbătorească 91 de ani de la înfăptuirea „Marii Uniri”, nu au fost lăsaţi să intre pe teritoriul RM, prin invocarea unor variate motive nejustificate inventate de autorităţile moldovene. Acestea au fost precedate de alte serii de acţiuni îndreptate împotriva imaginii României şi relaţiilor de bună vecinătate cu Republica Moldova. Reacţia Bruxellului a fost relativ critică la adresa Chişinăului, deoarece acţiunile adresate cetăţenilor români încălcau flagrant angajamentele asumate de RM prin semnarea Acordului de facilitare a re gimului de vize şi de readmisie cu UE şi respectiv cu toţi membrii ei, inclusiv România. Cu toate acestea, comuniştii au rămas extrem de hotărâţi în ce priveşte anihilarea elementelor şi sentimentelor pro-româneşti în RM. Acest fapt este elucidat de absenţa unei explicaţii adecvate din partea autorităţilor moldovene vizavi de interdicţiile în masă a accesului cetăţenilor români în RM. Omiterea de către oficialii europeni a acestui context anti-românesc ostil indus de comunişti a stat într-o anumită măsură la baza deciziei cu privire la ambasadorul român şi introducerea regimului de vize activ faţă de cetăţenii români, luate în urma violenţelor de la Chişinău. Prioritizarea activizării Parteneriatului Estic printre statele vizate (RM, Belarus, Georgia, Azerbaijan, Armenia, Ucraina) de către UE şi lipsa de atitudine critică vehementă privitor la comportamentul acestor ţări post-sovietice faţă de cetăţenii europeni (cazul RM-România) a contribuit, de asemenea, la încurajarea unor ofensive diplomatice şi politice anti-româneşti din partea conducerii comuniste, în special după ce grupuri multiple de protestatari scandând lozinci “unioniste” şi fluturând tricoloare au atacat instituţiile statale moldoveneşti. Paradoxal, dar arborarea steagului Uniunii Europene alături de cel al României pe clădirea Parlamentului RM nu a condus la reacţii impulsive la adresa oficialilor europeni. Mai mult, oficialii moldoveni au solicitat ajutor din partea comunităţii internaţionale (UE, SUA etc.) pentru a stabiliza situaţia agitată din capitala moldovenească. Acest detaliu semnificativ scoate în evidenţă două lucruri centrale: stigmatizarea României nu este întâmplătoare şi abordarea acesteia în contextul evenimentelor de la Chişinău are scopuri variate şi de lungă durată. Culpabilizarea României pe plan intern şi extern joacă un rol major pentru comunişti în cel de-al treilea legislativ dominat de ei. Astfel, aceştia intenţionează să discrediteze la maxim partidele de opoziţie pro-româneşti (ulterior parlamentare: PL, PLDM şi AMN) în faţa electoratului moldovenesc, fidelizându-l şi pregătindu-l pentru obiective сruciale ulterioare, cum ar fi acceptarea unor amendamente ale Constituţiei, sprecificate de pereşedintele Voronin inclusiv referindu-se la reglementarea transnistreană. Totodată, ei îşi asigură teren de manevră în negocierile complexe cu România privind semnarea tratatului de bază şi cel privitor la frontierele de stat, în care ar putea avea câştig de cauză, pe seama şifonării imaginii Bucureştiului în cadrul UE şi solicitarea eventuală a unor pârghii europene de presiune asupra oficialilor români. Pe de altă parte, comuniştii oferă garanţii solide Moscovei privitor la orientarea sa pro-rusă, chiar la debutul viitoarei sale guvernări. Aceasta este importantă pentru ei având în vedere problema transnistreană, care în urma Declaraţiei de la Moscova din 18 martie 2009 a plasat PCRM-ul într-o poziţie dezavantajoasă comparativ cu regimul separatist de la Tiraspol. În alt context, declanşarea campaniei mediatice ruseşti agresive şi ostile faţă de România denotă o antrenare activă a Rusiei în ajutorul comuniştilor moldoveni în care aceasta a investit multe eforturi şi cu care Moscova leagă realizarea mai multor obiective de natură geo/politică regionale (reţinerea extinderii NATO spre Est, înfiinţarea arhitecturii de securitatea europeană după modelul propus de preşedindele rus Medvedev, demararea ciclului de „revoluţii anti-colorate” pe spaţiul ex-sovietic etc.). Totodată, în Duma Federaţiei Ruse a fost vehiculată ideea recunoaşterii idependenţei regiunii transnistrene în cazul instituirii unei guvernări „pro-româneşti” dar „anti-ruseşti”. În afară de aceasta, Ministerul rus de externe a fost primul stat străin care a susţinut poziţia comuniştilor şi a criticat acţiunile protestatarilor, calificate de oficialităţile ruse ca elemente ce doresc răsturnarea ordinii constituţionale a RM. În această situaţie, comuniştii mizează pe factorul rusesc folosind în masă, în primul rând, sursele ruse de informare, în vederea dezinformării şi mobilizării vorbitorilor de limbă rusă (în cadrul emisiunilor difuzate de postul TV pro-comunist „NIT” a fost transmis chiar şi mesajul în rusă a Mitropolitului Moldovei Vladimir), în timp ce celelalte surse subordonate PCRM-ului s-au focusat în principal pe prezentarea regulată a imaginilor cu violenţele protestatarilor pentru a a „demoniza” protestele posibile în viitor (Moldova 1, N4, EUTV Chişinău). În cele din urmă, efectul atacurilor politico-diplomatice împotriva României ar putea costa cetăţenii moldoveni apropierea reală de UE, chiar dacă Bucureştiul a declarat că susţine în continuare apropierea constantă a RM de UE, şi că preconizează să contribuie la aceasta prin intermediul proiectelor educaţionale româneşti şi alte programe europene. Cu siguranţă, ne putem aştepta în continuare la consecinţe serioase ale revoltelor de la Chişinău nu numai asupra relaţiilor bilaterale moldo-române şi a accesibilităţii cetăţenilor români pe teritoriul RM, dar şi asupra atitudinii ulterioare ale autorităţilor moldovene în privinţa posesorilor de cetăţenie română în rândul oficialilor şi nu numai (printre care se numără o serie de personalităţi din opoziţie). De asemenea, ar putea fi paralizate programe europene operaţionale cu participarea României şi Moldovei, precum şi diminuată calitatea negocierilor privind un nou Acord bilateral RM-UE. În pofida gravităţii acestei conjunturi, urmările date ar putea fi atenuate simţitor numai cu implicarea activă a reprezentanţilor UE, Consiliului Europei şi OSCE în medierea relaţiilor moldo-române, cât şi în general a fazei incipiente a unei crize politice de proporţii din RM. În aceeaşi măsură, ar putea fi nevoie de coordonarea acţiunilor cu partea rusă care abordează la toate nivelele protestele/acţiunile violente de la Chişinău, în folosul PCRM.