28 Martie 2012 — La Televiziunea Naţională se întîmplă lucruri abracadabrante. Directoarea Televiziunii şi Şefa Departamentului Ştiri – Angela Sîrbu şi Liliana Viţu – şi-au dat demisia, trîntind uşa şi acuzînd întreaga companie de toate relele. Chipurile Televiziunea este incurabilă, iar reforma „radicală” despre care atîta amar de vreme se vorbeşte de la diferite tribune, nu poate fi realizată din cauza rezistenţei „surde” ale unor şobolani din interiorul TRM. În apărarea acestor două domnişoare au sărit şi cîţiva jurnalişti de peste hotare cu imaginaţia înfierbîntată, care au pretins că monstruoasa Televiziune este capabilă să întineze cinstea şi onoarea reformei moldoveneşti şi că singura soluţie ar fi distrugerea ei printr-un napalm ... Mă rog, fiecare cu păsărica lui.

Cam bizară mi s-a părut şi declaraţia Preşedintelui Comisiei parlamentare de profil Chiril Lucinschi. După felul cum a fost ea relatată de presă, reieşea că cel mai rîvnit lucru de politicieni – reforma radicală de la Televiziune – este blocată de răuvoitori. Volens nolens, Chiril Lucinschi s-a aliat cu cele două „reformatoare înrăite” – Sîrbu şi Viţu. Problema e că nimeni nu ne spune concret cine blochează reforma. Ţapul ispăşitor riscă să devină Preşedintele companiei – Constantin Marin – fostul profesor al celor două „fugare”. Cu tot respectul pentru politicieni şi pentru fosta directoare a M1, nu cred totuşi că acest om de bine poate fi învinuit de toate relele. L-aş acuza doar pentru faptul că s-a băgat în această daraveră cu sloganul „reformă pînă la capăt”. Dar acelaşi lucru l-aş putea reproşa Angelei Sîrbu sau Lilianei Viţu. În aceste condiţii, se pare că sîntem martorii ruperii echipei reformatoare, o parte din echipă fugind în galop pentru a scăpa de pedeapsă, iar cealaltă rămînînd să plătească oalele sparte.

Problema acestei televiziuni este totuşi alta. Televiziunea publică nu-şi găseşte deocamdată locul în schemele perfide ale actorilor noştri politici. Politicienii aflaţi la putere vor o televiziune cît mai ieftină şi care să glăsuiască doar în favoarea lor. De aceea, Televiziunea nici nu putea fi reformată pentru că nimeni nu dorea în mod sincer acest lucru. Pluralismul de opinii din ultima vreme s-a datorat nu atît virtuozităţii jurnalistice ale domnişoarelor plecate, cît echilibrului politic din interiorul Alianţei pentru Integrare Europeană. Toată lumea pestriţă din Alianţă vroia să apară la televizor. Iar Sîrbu şi Viţu le asigurau prezenţa creînd un fel de aparenţă a democraţiei. Acum, însă, demisia lui Sîrbu şi lui Viţu pică exact la ţanc. Politicienii vor spune – vedeţi, lucrurile în ţara noastră merg prost nu din cauza noastră. Chiar şi admirabilele reprezentante ale sexului frumos capotează în faţa „sabotorilor” reformei, care s-au încuibat în subsolurile Televiziunii şi blochează înnoirile pe care le dorim cu toţii.

Astfel, Sîrbu şi Viţu vor deveni eroine, iar politicienii noştri le vor folosi ca nişte scuze pentru eşecul lor. Cîţiva bărbaţi de la conducerea Televiziunii vor putea fi demişi, iar politicienii vor promite cetăţenilor că reforma abia începe. După care totul va fi exact cum a fost.

Iar eu mă întreb oare are nevoie Televizuina noastră de reformă? Uneori sînt tentat să cred că mult mai bine e să fie lăsată în pace.