Nume
Parola
Vizualizări: 4116
“Summitul” gazului sau test de încredere pentru Rusia şi Ucraina
19 Ianuarie 2009 — “Summitul” gazului desfăşurat la Moscova i-a adunat nu doar pe reprezentanţii Rusiei şi Ucrainei, dar şi pe cei ai UE şi ai statelor Balcanice (printre care şi Moldova). Chiar dacă autorităţile ruse au depus eforturi substanţiale pentru a transforma această „adunare” într-o reuniune de cel mai înalt nivel, şefii de stat ai greilor europeni nu au acceptat invitaţia rusă la „summit”. Acest lucru se datorează rezistenţei manifestate de Kiev, care a insistat ca „summitul” să aibă loc pe un teritoriu neutru şi nicidecum nu la Moscova (ceea ce a exclus participarea preşedintelui ucrainean la această reuniune). De asemenea, actualul Preşedinte al UE, Republica Cehă, a condiţionat (cu consimţământul majorităţii statelor europene) din raţionamentul asigurării unei voci europene unice limitarea participării UE la nivelul Comisarului european pentru afaceri în domeniul energeticii, Andris Piebals, iar din partea Cehiei – ministrul industriei şi comerţului, Martin Riman. În schimbul unui ajutor semnificativ din partea Germaniei, caracterizat prin furnizarea de gaze naturale pentru uz intern, Slovacia a delegat pentru participarea la această reuniune pe ministrul slovac de economie, Ljubomir Ignatek (anterior, aceasta a fost criticată de mai multe instituţii europene de faptul că alături de Bulgaria a încercat să ajungă la negocieri bilaterale cu Rusia pe marginea crizei gazelor, ceea ce ar fi dăunat poziţiei consolidate a UE). Intervenţia oficialilor germani şi cehi, care au convenit asupra procedurii de livrare a gazului din Germania către Slovacia via Cehia, a fost necesară nu numai pentru a păstra unitatea poziţiei UE în problema gazelor, dar şi pentru a opri derularea deciziilor politice din această ţară în vederea reactivării reactorului nuclear de la atomocentrala Jaslovske Bohunice, închis la 31 decembrie 2008, drept angajament asumat pentru aderarea la UE. În pofida participării reprezentantului Cehiei, delegaţii oficiali ai UE au reuşit să păstreze o linie unitară în discuţiile pe marginea crizei gazelor, care conform Preşedinţiei cehe s-a bazat pe câteva principii esenţiale: reluarea livrărilor de gaze către statele UE de către Rusia prin Ucraina; relaţiile bilaterale dintre Rusia şi Ucraina urmează să fie soluţionate fără nicio amânare; Protocolul privind monitorizarea procesului de tranzitare a gazului rusesc către UE trebuie să fie deplin şi imediat respectat de către cele două părţi. Pe lângă criteriile stabilite de Preşedinţia cehă împreună cu ambasadorii statelor UE, în cadrul întrevederii din 15 ianuarie curent, s-a convenit asupra faptului că în joc sunt puse credibilitatea şi imaginea Rusiei şi Ucrainei drept furnizor şi respectiv tranzitor de gaze naturale. De fapt, europenii au avertizat cele două ţări în conflict că posibila „decepţie” ar putea consta în consecinţe financiare, economice şi politice (www.eu2009.cz, 16.01.09). Participarea Ucrainei la reuniunea de la Moscova a fost necesară pentru asigurarea unei anumite „legitimităţi” şi „eficacităţi”. În acest scop, europenii de altfel ca şi ruşii au pus accentul pe implicarea prim-ministrului ucrainean, Iulia Timoşenko, care a declarat că în negocierile de la Moscova va reieşi din două obiective centrale: salvarea imaginii Ucrainei de ţară transportatoare şi prevenirea unei distrugeri fizice a sistemului ucrainean de gazoducte posibil în cazul nereluării livrărilor de gaze naturale (www.unian.ua, 16.01.09). De asemenea, lidera revoluţiei „oranj” a sugerat că nu va permite dublarea poziţiei oficiale a Ucrainei în procesul de negocieri, referindu-se la încercările preşedintelui Victor Iuşcenko în acest sens (astfel, el revendica participarea Ucrainei la asemenea reuniune, doar în cazul organizării ei într-o ţară membră a UE). Totodată, prim-ministrul ucrainean a subliniat că la Moscova va ţine cont de o serie de aspecte semnificative: garantarea unor relaţii directe dintre Naftogaz şi Gazprom, fără intermediere străină; preţuri reciproc avantajoase pentru gaz şi tranzit; renunţarea la orice discuţii privitor la privatizarea unităţilor sistemului naţional de gazoducte; transportarea gazului rusesc în totalitatea sa via Ucraina către UE. De asemenea, oficialul ucrainean a afirmat că va miza în tratativele de la Moscova pe stocurile de gaze posedate de Ucraina la moment şi pe înţelegerile ruso-ucrainene la care s-a ajuns anterior (care însă sunt considerate nevalabile de către autorităţile ruse). Evaluând rezultatele „summitului” de la Moscova, devine clar faptul că atât partea ucraineană, cât şi cea rusă, au ales jocul „câştig/câştig”, chiar dacă aparent se pare că Moscova a avut un câştig mai semnificativ. Astfel, negociatorii ruşi care anterior susţineau faptul că nu vor accepta nici într-un caz un preţ preferenţial pentru Ucraina, decât preţul de 450-470 $ pentru mia de metri cubi, au promis reduceri de 20%, dacă se va menţine preţul pentru tranzitare similar anului 2008. Derogarea de la declaraţiile anterioare observate în cazul Kievului şi Moscovei (I. Timoşenko – preţuri reciproc avantajoase pentru gaz şi tranzit; D. Medvedev şi V. Putin – preţuri europene necondiţionate pentru Ucraina şi neacceptarea unor „concesii”) demonstrează încercarea ambelor ţări de a pleca de la postura de pierdanţi în raport cu Bruxellul. Or, Ucraina este în proces de negociere a noului acord politic pentru aprofundarea relaţiilor politice cu UE, în baza unui Acord de Asociere, dar şi militează pentru integrarea în NATO, care depinde de voinţa politica a statelor membre care fac parte şi din UE, şi suferă recent de urmările crizei gazelor. Moscova a fost şi ea interesată de obţinerea unui rezultat pozitiv, deoarece în contextul pierderilor substanţiale înregistrate în urma sistării livrărilor de gaze (care deja depăşesc 1 mld. de dolari) nu doreşte să achite despăgubiri financiare statelor europene afectate de războiul gazelor (contractele statelor europene consumătoare de gaze ruseşti sunt semnate cu Rusia şi nicidecum nu cu Ucraina). De asemenea, aceasta conştientizează că prelungirea acestei crize va pune şi mai mult în pericol proiectele energetice din Europa (Nord Stream şi South Stream), în urma frustrării claselor politice europene. Frământările sociale din Bulgaria, Letonia şi Lituania, intenţiile Bulgariei şi Slovaciei de a reactiva reactoarele nucleare interzise în urma procesului de aderare la UE, precum şi pierderile financiare colosale înregistrate de economiile statelor europene, ar putea duce la sancţionarea în comun atât a Ucrainei, cât şi Rusiei. În acest fel, costurile „războiului gazelor” s-ar putea extinde pentru o perioadă îndelungată, fiind avansată de scăderea drastică a preţurilor la hidrocarburi pe pieţele mondiale şi criza financiară tot mai pregnantă în Rusia. Logica din care a rezultat decizia I. Timoşenko de a accepta propunerile Moscovei, a constat nu numai în circumstanţele acceptabile existente în această problemă, dar şi în interesele politico-electorale ale prim-ministrului ucrainean. În primul rând, este vorba de faptul că „concernul” care va fi creat cu participarea marilor companii europene din sfera energetică este dispus să achite gazul tehnic necesar pentru transportarea gazului rusesc către consumatorii europeni. De asemenea, observatorii europeni care vor activa pe teritoriul ucrainean vor contribui la transparentizarea sistemului ucrainean în sfera gazelor naturale, ceea ce ar trebui să scoată din jocurile politice ucrainene anumite grupări politice rivale actualului prim-ministru ucrainean. Al doilea aspect reiese din motivaţia politică a I. Timoşenko de a extrage dividende politice cât mai mari din criza gazelor în ajunul alegerilor prezidenţiale din 2010, în detrimentul lui Victor Iuşcenko, căruia îi va fi greu să se eschiveze de la înţelegerile obţinute la „summitul” de la Moscova (pe motivul presiunilor emergente şi riscante pentru aspiraţiile europene ale Ucrainei din partea Bruxellului, care deja manifestă dezamăgire profundă vizavi de comportamentul ambiguu al Kievului pe parcursul acestei crize). Pe lângă toate acestea, elita politica rusă nu poate să continue acest „război energetic” împotriva Ucrainei, deoarece generează tot mai multă masă critică la adresa sa în rândul statelor europene (Grecia, Cehia, Polonia etc.), ceea ce la rândul său condiţionează „răcirea” atitudinii greilor europeni şi ridică şansele pentru intensificarea poziţiilor statelor europene neprietenoase Rusiei. Pe lângă efectele economice pe care le poate avea asemenea evoluţii, Moscova ar putea fi influenţată de substratul geo/politic care se poate accentua în cazul perpetuătii acestei crize. Spre exemplu, politici europene ca Parteneriatul Estic, Sinergia Mării Negre etc., dar şi strategiile europene în domeniul energetic ar putea căpăta trăsături şi substanţă nefavorabile intereselor ruse. Totodată, Moscova tinde să evite continuarea acestei confruntări până după intrarea efectivă în funcţie a noului Preşedinte american, Barack Obama, pentru a nu influenţa negativ relaţiile ruso-americane, dar şi dialogul transatlantic, în vederea restrângerii spaţiului de manevră geopolitică a Rusiei (astfel, criza dată ar putea apropia şi mai mult poziţiile Bruxellului şi Washingtonului defectate de politica unilateralistă realizată de G. W. Bush, contrariând raporturile acestora cu Moscova, după ce ultima a canalizat energii enorme pentru a-şi reanima imaginea deteriorată de războiul din Georgia). Acest scenariu se poate prefigura, dat fiind faptul că partea americană deja demonstrează interes pentru subiectul energetic, precum şi în condiţiile Preşedinţiei europene deţinute de Cehia pro-americană (Ambasada SUA din Kiev a chemat Gazpromul să reia în mod urgent livrările de gaze către Europa, venind cu o serie de propuneri legate de consolidarea securităţii energetice europene, printre care: diversificarea surselor de furnizare a gazelor, mărirea capacităţilor de stocare, dar şi a rezervelor strategice de gaze şi petrol, inter-relaţionarea dintre statele europene consumatoare de gaze etc.). Pentru data de 19 ianuarie se preconizează semnarea documentelor privind tranzitarea şi livrarea gazelor către Ucraina, menite să pună capăt celor două săptămâni de stopare a furnizărilor de gaze naturale către Europa. Preţul preliminar convenit de cele două părţi este de 380$ pentru 1 mie de metri cubi (în situaţia reducerii de 20%, menţinerii preţului pentru tranzitare la nivelul celui din 2008 şi separării riscurilor privind tranzitarea gazului prin susţinerea financiară a Kievului în achitarea gazului tehnic din partea companiilor europene) este unul avantajos pentru Moscova, dar totalmente inadmisibil pentru interesele economice ale Ucrainei. În această situaţie, Iuşcenko este pus într-o dilemă complexă, pe de o parte UE nu va mai accepta tergiversări din partea Kievului, iar pe de altă parte, realizarea acestor înţelegeri va aduce I. Timşenko un credit de încredere esenţial din partea alegătorilor ucraineni, cât şi cea a factorilor de decizie europeni. Totodată, Rusia pierde susţinătorii săi în Europa, însăşi Germania devine tot mai categorică vizavi de ea (În timpul vizitei recente a lui Putin de la Berlin, la solicitarea lui Putin de a nu pune Rusia pe acelaşi talger cu Ucraina în această criză, cancelarul german, Angela Merkel, a subliniat faptul că nu poate exista doar o singură parte vinovată, www.bbc.co.uk, 16.01.09), de aceea, preşedintele ucrainean ar putea fi tentat să creeze obstacole pentru nesemnarea acestor documente. Reieşind din experienţa tristă elucidată în cazul Protocolului privind monitorizarea tranzitării gazelor ruseşti via Ucraina, care prevedea demararea urgentă a livrărilor de gaze, putem conchide că acelaşi scenariu se poate derula şi după semnarea documentelor bilaterale de tranzitare şi livrare a gazului către Ucraina. De această dată, totul va depinde de faptul dacă V. Iuşcenko se va împotrivi sau nu înţelegerilor atinse în formatul „Timoşenko-Putin”, ţinând cont de impactul acestei opuneri asupra relaţiilor dintre Ucraina şi UE, perspectivelor lui politice în viitoarele lupte electorale şi de sprijinul pe care l-ar putea obţine acesta din partea noii Administraţii americane. În orice caz, semnarea şi realizarea prevederilor circumscrise în aceste documente, precum şi în celelalte acorduri relevante pentru furnizarea constantă şi sigură a gazelor ruseşti către UE, reprezintă un „test” de încredere atât pentru Ucraina, cât şi pentru Rusia (afirmaţie ce aparţine Comisiei Europene, 18.01.09, www.unian.ua).